Din lipsă de motive concludente şi silă de a inventa ceva plauzibil, fac abstracţie de obişnuitele scuze către biata dudă pentru absenţa îndelungată. În schimb, vreau să-mi exprim regretul dacă în posturile anterioare am jignit cumva micul meu oraş natal – aflat în umbra oraşelor aglomerate şi animate – peste care, paradoxal, domneşte impunător, sublim, eternul Turn al Chindiei.
Ok…acum îmi imaginez că priviţi stupefiaţi ecranul computer-ului sau al laptop-ului, cu ecran plat, rotund, oval, de care aveţi gandindu-vă că neuronii Penisicăi au fost chinuiţi şi anihilaţi de forţe malefice. Dacă v-a săgetat mintea ceva asemanător, aţi avut dreptate! Geniile gândesc la fel, nu? :>
După un an de înotat cu îndârjire spre ape mai…reci, în sfârşit pot lua o pauză de relaxare în tările calde, ce-i drept mi-am autoproclamat pauza ceva mai devreme decat aveam voie, dar…;))
Bucureşti…. „apa rece” cum îl numisem mai sus sau, mai bine, „oraşul rece”. Chiar şi vara la 35°C locuitorii bizari ai acestui loc nu par să sesizeze temperatura, întrucât în adâncul lor sunt veşnic reci. Pot adăuga drept argument faptul că pe parcursul celor aproape două saptămâni de suportat viaţa la un cămin infect, din oraşul tuturor infecţiilor, nu am avut apă caldă. I-am înţeles pe bieţii oameni abia mai târziu cand m-am gândit ca ei suportă fără probleme tot ce e „rece” şi au uitat că noi, cei din cămin suntem din ăia veniţi din provincie, sau mai concret „tăranii” cum obişnuiesc „citadinii” să spună, deci suntem mai mofturoşi.
Au urmat aproximativ 6 saptămâni de viaţă mai normală, de dormit într-un pat mare şi curat(a se ignora partea în care ma trezeam zilnic la 4 şi porneam spre şcoală, hoinăritul aiurea timp de 2 ore până când venea trenul şi în sfârşit victorioasa aruncare între pernele moi ale patului pufos la 8 seara). Cel puţin mai respiram aer de provincie, iar sindromul deprimării bucureştene nu mă putea acapara complet.
Următoarea etapă a evoluţiei Penisicăi în capitală a fost „salvarea” – cine ştie pe unde mai ajungeam dacă nu se întâmpla asta…cel puţin aş fi rămas cu impresia că Bucureşti e un oraş drăguţ – încă nu-mi pierise iluzia. Nu am lăsat să-mi scape ocazia de a locui cu o fată drăguţă şi deşteaptă, la fel de provincială ca şi mine, şi bine am făcut! Până la urmă cui nu i-ar plăcea să-şi facă de cap departe de cicăleala părinţilor? Distracţie la maxim! În cazul meu, tot din categoria „distracţii” a făcut parte şi spălatul cu apă din „izvor de Bucureşti”, asemănătoare uleiului şi care emana o mireasmă de clor incomparabilă.
Atingeam timidă, cu grijă, orice obiect de frică să nu stric ceva – am aflat ulterior că lucrurile se strică singure în Bucureşti.
Mai rău decât apa clocită, gândacii care năvălesc când ţi-e lumea mai dragă, praful care te face să te simţi ca un glob de nisip când ieşi din casă şi zgomotul care îti interzice orice moment de linişte, sunt zombii ce circulă liberi prin oraş. Majoritatea celor care s-au născut aici (atentie! nu toţi!) au câteva trăsături morale comune cum ar fi aroganţa (pe primul loc!), mulţi din cei pe care din păcate i-am cunoscut fiind megalomani; lipsa cu desăvârşire a umorului şi încăpăţânarea. Pentru ei lumea este constituită din mall-uri, haine şi cosmetice scumpe, McDonald’s, KFC…. şi aici se termină. Ca „străin” trebuie să fii extrem de atent la fiecare cuvinţel pe care–l rosteşti în faţa lor, altfel rişti să se transforme în balauri negrii, fioroşi, care te atacă nemilos din toate părţile. Vrei să–i contrazici, sau poate să le reproşezi ceva? Ia–ţi gândul! Doar ştii ca ei reprezintă buricul ţării! Nu vei reuşi decât să te simţi cel puţin nefolositor, plictisitor şi deprimat.
Aşasar dragi tovarăşi de „ţărănime”, nu ma recomand să vă faceţi planuri de locuit în capitală.
Mai bine lăudat
La tine-n sat
Decât sufocat
Intr-un oraş căpiat.
?
