Ştiu că am luat ditai pauza de la scris(da,da, îmi cer scuze vouă alora 15 persoane care mai radeaţi cu mine şi de mine ca şobolanii sifilitici…), dar mi-a trecut, nenică, bâzdâcul de a scrie doar aşa…de fentă.  Păi ce frecuşu meu?! Nu faptul că scrii zilnic aberaţii înnodate în fraze dubioase care sună poetesc,nu poetic, şi care de cele mai multe ori nu au alt rol decât să îmbârlige cititorul şi să-l facă sclavul absolut of your awesome and unimaginable way of thinking, te face blogăr( pentru cei cărora le place să se mozoloească pe la buzele din dotare-blogger-). Nu, nenică!

Trebuie să ai ceva de inters de zis ca să fii blogăr! Eu, azi, nu cred că am ceva să zic…Deeeci,mă voi încadra şi eu glorios în gloata celor care se dau mari şi tari că au un post pe zi şi -5 vizualizări la activ. J) E mult mai bine să scrii decât să te tai, so emo şi foşti emo, sunt mândră de voi, dar să scrii ca să mânci căcat(cu găleata)  e cu totul altceva. Eşti neînţeles şi îţi vine să îţi iei viaţa pentru că x sau y nu te bagă în seamă ci în locuri întunecoase şi foarte probabil urât mirositoare în care lumina pătrunde numai în mod forţat? Nu ai suficiente rezervoare pentru viitori copii încât să faci pasul ăsta şi să scăpi lumea de tine?! Scrie, dragoste, pe blogJ) Că e mai simplu,mai dramatic şi vede tooooată lumea bună că suferi! Pentru că nu e suferinţă până nu vede şi te compătimeşte altu.

Şi culmea e..că nu se opreşte aici. Îţi pui pe facebook status emolău şi dai link către blog. Să-ţi faci vizitatori. Deci..blogu e o curva. Una prost plătită. Nu se gândeşte nimeni că poate blogu nu se simte ok atunci cnd cineva îşi varsă pseudomucii pe el?! Exact aşa cum fac eu aici! Dar hei, eu măcar recunosc că al meu blog e o curvă şi încă una stilată!!!

Bat câmpii. Că aşa  e frumos pe blog! La dracu, am uitat, trebuie să bag şi o poezie, ceva tragico-emoido-manelisto-deprostgusto-delocinteligento-creativless ca să am aşa, elan în noul sezon de scris pe blog.luaţi de aici şi delectaţi-văJ)

Nu ai zis niciodată în mod direct „nu” pentru că ştiu..ţi-a fost teamă.

Şi nu ai zis nici „da” din acelaşi motiv, lipsit de orice urmă de speranţă vie.

Şi nici nu ai avut curajul să mă priveşti în ochi atunci când ai plecat.

Ai plecat… credeam că nu va veni niciodată ziua în care

Cu ultima urmă de încredere sa-ţi cer să rămâi…măcar o zi.

Futu-ţii gura mă-tii de baterie la telefon,de ce mă laşi mereu?!

Aşa,mai am ceva de făcut pentru a fi un tru blogăr? Nu? V-am pupat dubios şi păpădic şi vă scriu soon.

078trefdvbnml;’p[-0897trefsdxgl;'][-fd

Şi ca să fiu în ton cu sărbătoarea ce se apropie, am să vorbesc despre ideea de schimbare. Tot românu’ ştie că dom’le, de Paşte e musai, dar musai şi chiar mai mult decât musai să te înnoieşti, să te schimbi şi clişeul meu preferat”să fii mai bun!”.  Buuuuun….

Şi pentru că până şi eu aveam nevoie de o schimbare, am decis să-mi iau frica de mustăţi (da, fobiile mele au mustăţi) şi să fac pasul cel mare. Adicătelea să mă tund. Nu ştiu exact ce părere au domniile voastre despre acest subiect incitant, dar mie, frizerul,stylistu sau cum muma lui i-o zice, mi se pare de un miliard de ori mai înspăimântător decât un amărât de stomatolog. Cum vine asta? Păi, iete aşa: la stomatolog, mai cu una mai cu două, nu prea e vizibil dezastrul din cavitatea bucală( de care ar fi trebuit să ai grija temeinic!!!-da,sunt mai bună acuş)…dar la frizer,văleu mamă!!

Şi cu tragere de inimă echivalentă cu aptitudinile mele matematice, am decis să merg să mă tund. Ei bine, dezastrul din capul meu nu poate fi ascuns, ba chiar poate fi asemănat cu o parte destul de importantă a corpului omenesc, respectiv behind-ul.  Analogia e simplă şi am să las imaginaţia voastră bolnavă să-şi facă treaba. Întrebarea existenţială rămâne: a fi sau a nu fi posterior?

Adicătelea, să rămân aşa( aş avea chiar beneficii, lumea mi-ar oferi hârtie igienică pe stradă şi mi-aş face o rezervă maricică pentru la cămin, căci după cum bine ştim, vin vremuri căcăcioase) sau să merg în altă parte să mă dreagă?

Ideea unei rezerve de hârtie igienică sună…îmbietor( wtf?!), totuşi cred că am să risc. Miza e oarecum mare: s-ar putea să evoluez sau worst case scenario, să regresez. Again, las asta la latitudinea imaginaţiei voastre.

Cam atât deocamdată. Revin cu detalii după înfăptuirea marii freze de mâine.

Haidi,numa ghini!

Vă incit…să ne răsculăm, bă băieţi.

După cum ştiţi sau nu ţtiţi dar aflaţi acum, studenţimea din ţărişoara noastră, care este, a făcut azi grevă japoneză. Dacă făcurăţi şi voi, respectele mele, dacă nu, nu e timpul pierdut.

Ca să trec la subiect: Păpădia Constipată(intelectual) vă îndeamnă să intraţi pe www.anosr.ro ( pentru că în fond nu vă costă decât un amărât de click şi oricum deja aveţi muşchii degetlor inuman de traşi la sală datorită butonatului telefonului) şi să aruncaţi un ochi ATENT la ce zice lumea p-acolo. PENTRU CĂ NE/VĂ INTERESEAZĂ!!!

Şi dacă mai şi binevoiţi să „urmaţi instrucţiunile”, cu atât mai bine!
Deci, până una alta, intraţi pe anosr şi nu uitaţi „ DREPTURILE STUDENŢILOR NU SE NEGOCIAZĂ!!!”

Numa’ bine şi luaţi de colea o muzichie!

Buuuun. Că tot e sesi/stresi/sexiune, m-am gândit ca o studentă model (depravat) ce sunt, să mai arunc o cuvântare semiapoteotică p-acilișa, ca deh, chef de invățat există echivalent cu originea distribuției Fisher.(cine știe ce e aia, mă înjură sigur).

Ca tot studentul ce mi-s, incapabil să se adapteze la viața cruntă de cămin, a se citi muzică oribiloasă și futai irațional în draci ( a nu-mi fi scuzată libertatea de exprimare), am decis să mă întorc pe tărâmu’ de baștină, poate-poate oi arunca și eu un ochi pe cursuri. Destinație: scrârboviște. Mijloc de transport :CFR.

Proaspăt scăpată de chinurile fundamentale am alergat spre gară în speranța că voi prinde trenul. Și l-am prins după ce am stat 15 minute la coadă la bilete. Una bucată femeie în mai mult decât uscăciunea florii vârstei tot încerca să-i explice tipei de la bilete că vrea un bilet la fereastră, dar nu lânga ușa și vrea neapărat să stea față în față cu soțul ei, care, săracul, nu știu cum a reușit să o suporte atâți ani… Și partea cea mai drăguță a fost când a înapoiat tipei biletul spunând: ’’ Nu, nu! Vreau pentru Sâmbătă, nu pentru azi!’’

În fine, iau biletul, fug la tren, mi se rupe ghiozdanul, abuzez de fraze ce conțin orificii, origini și…morcovi(?) și urc în tren.  Desigur, pe locul meu trona deja cineva mult mai în vârstă(ulterior s-a dovedit că nici măcar nu avea bilet). Am zis să-mi mai pun o bilă albă la Doamne-doamne, așa că am lăsat babornița să-și frece posteriorul ostenit de scaunul meu și am plecat să caut alt loc. Și am gasit, chiar lângă WC. Maltratată de consecințe îmi arunc ghiozdanul, sau ce mai rămăsese din el pe scaun și mă sprijin de peretele vagonului. Toate bune și frumoase, țop și controlorul: ’’ Domnișoară, nu luați loc?’’. Eu adopt cea mai blândă privire a mea, care ascunde autentic expresia : ’’unde mă-ta ai vrea să stau?’’ și spun că e ok. Pac îmi ia ghiozdanul și îl pune pe un fel de raft și-mi face semn să iau loc. Unde exact? Lângă o tanti cu miros de ceapă și un nene care mirosea a…eh, să nu intru în detalii nesemnificative acum… Și pentru prima dată am fost capabilă de a mai înaltă formă de empatie și mi-am dat seama ce greu e să fi sandwhich. Sau sandviș. Cum vă convine.

Și în paralel cu această revelație a capacității mele empatice am descoperit că trenul are o influență semnificativ statistică asupra chișării pentru p<0,04 . Cu alte cuvinte, se inghesuiau la baie, frăție. De parcă acasă nu aveau budă. Era coadă la wcul din tren.  Am rămas mai tâmpită decât eram. În fine, trecând cu stoicism peste mirosul pregnant care se înnoia cu fiecare deschidere amplă a ușii veceului și fraze gen :’’da-te, bă, că e rându’ meu!!!’’, am rezistat până la Titu. Căci la Titu a avut loc marea migrare. Am rămas aproape singură în vagon. Asta până a intrat un nene simpatic, cu căciulă de blană de oaie, cu o geacă de piele, blugi albi și adidași nike. Și cu o plasă în mână. După ce prezintă voios biletul, începe să răscolească prin pungă. Și scoate un casetofon micuț, cu baterii și vreo cinci casete pe care le probează cu succes, spre deliciul celuilat moș, care ocazional mai lua cate o gură de țuică din sticla pe care o avea legată la brâu. Așa. Și moșu Nike analizează meticulos casetele, alege una și dă play. Oroare! Avea 4 casete cu muzică populară și una cu manele.  Probabil am față de manelistă înrăită și s-a gândit să-mi facă un bine… Și o juma

’ de oră am auzit numa copii de bronz și denise de la mamele lor cum ulră fără număr și…fără încetare.

Cred că e suficient pentru o singură călătorie. Cred că urmează jurnal de maxi/ratb/metrorex sau poate sesiune. Cine știe, stay tuned, stay in school și bla!

Numa bine,

Love, Constipățenia mea!

Teoria aplauzelor in totala discordanta cu opinia papadioasa

Sooo, s-a deschis stagiunea la Bulandra, Teatrul Municipal Targoviste sau cum s-o numi, pentru mine tot Bulandra ramane! Si s-a deschis cu o piesa al dracu de delicioasa, tu-i mama ma-sii!(Tacamuri de pui) .Nu o sa spun despre ce e vorba in piesa(mai bine va duceti sa o vedeti) …cel putin nu in acest post.

Astazi, dragii mei tovarasi de nebunii ,vom vorbi despre importanta aplauzelor, mai exact despre cam cand e ok sa aplauzi, dupa reguli papadiene, desigur! Nu ca asa ar fi de bun simt,nu! Iar piesa din seara asta s-a pliat de minune pe ceea ce o sa dezbat eu acilişea. TOT poporu’, da’ absolut tot poporu stie cam cand se aplauda de obicei: intre acte, la final…poate,DOAR POATE la o replica/interpretare d-aia de sa te faca sa-ti lasi anumite nevoi primare sa te domine( in traducere: sa te caci pe tine de emotie!)

Si in seara asta se pare ca au fost destule momentele mai sus mentionate. Piesa a fost extraordinara si si-a meritat din plin TOATE aplauzele primite! AM ZIS. Daaaar, unele replici, ingrozitor de amuzante, ca sa nu spun ca erau la limita aia firava dintre comic si tragic, au primit niste aplauze care au aratat cam pe unde ne aflam noi, asa, ca popor, ca oameni, ca tot. Si ca sa fiu un pic mai explicita, sa inteleaga tot romanu’ a mea stare incipienta de revolta, trebuie sa exemplific situatinea: replica “esti o solutie universala,ba!”( ca sa nu-I spun pe nume obiectului in cauza) a starnit un val de aplauze. La inceput timide, iar apoi mai aveau un pic si degenerau in urale. In fine. Replica a fost foarte comica in sinea ei, a fost spusa si cu mult patos, un chicot acolo, infundat era ok. Papadios vorbind, desigur. Ce m-a tras rau de tot de petale a fost faptul ca nu actorul a fost aplaudat, nu replica, nu modul cum a fost spusa, ci doar cuvantul ala.In fine. Acum vine intrebarea aia mare, care ramane agatata de tine si-ti revine in minte cand ti-e lumea mai draga: de ce? De ce sa aplauzi cand auzi un anume cuvant pe care oricum il folosesti 24/7(si aici ma includ si pe mine, oricat l-as cosmetiza, tot ala ramane) ? Sa arati ca ce? Ca esti disperat? Ca nu ai mai vazut /auzit in viata ta asa ceva? Sau poate sa-ti manifesti revolta impotriva constrangerilor lingvistice si de bun simt pe care incearca societatea sa ni le impuna? Poate o fi asta din urma si nu pot eu pricepe….sau poate unora doar le place Solutia universala. Zic si eu.

Am divagat un picut. Revin. In ceea ce priveste aplauzele , exista o serie de stadii ale acestora: 1.Momentul de dinaintea apluzelor, cand simti ca trebuie sa aplauzi, dar nu o faci…pentru ca nu o face nimeni altcineva. 2. Primul set de aplauze-cum il recunosti?-se aud de undeva din sala niste aplauze timide…. 3. APLAUZE! –si toata lumea aplauda…pentru ca toata lumea aplauda!(poate dura o perioada lunga de timp-si chiar pe merit!) si partea asta se poate imparti in mai multe patricele mici, care este: primul set de aplauze, apoi inca unu si inca unul si tot asa. Pentru ca exista o persoana care simte ca nu au fost destule aplauze-iar papadia ii multumeste ca impartaseste acelasi convingeri ca ea si a ei ceata de nebunatici! 4.Momentul in care aplauzele se diminueaza-momentul 4 este echivalentul momentului 1 –cand ne oprim din aplaudat? E simplu…cand se opreste si ala de langa mine…si ala de langa el…si ala de langa el si tot asa. Mereu m-am intrebat cata tensiune e pe capastru’ celui care are destule….sa inceapa momentul 1 /4. Daca nu se termina acum piesa? Daca nu aplaud cand trebuie? Daca nu aplauda nimeni cu mine?! Si mai exista o chestie: standing ovation- e ingrozitor de comic sa vezi asa, 3-4 persoane, risipite in toata sala care is in picioare si aplauda. E destul de ciudat si pentru ele pentru ca singurul lucru la care se gandesc e :” Quae( e o chestie din latina, se citeste cve, nu ‘coaie’ cosmetizat. Bine, bine, e cosmetizat!!), de ce nu va ridicati?! A fost superb! Up! “ Si desigur, ne ridicam doar atunci cand se aprind luminile. In fine.

Ideea e urmatoarea: eu nu pot spune nimanui cand si cum sa aplaude, sa se ridice, sa, sa , sa. Fiecare face asta cand simte. E doar trist ca lumea simte nevoia sa aplaude solutii universale. Astea fiind spuse, eu imi strang jucariile si plec spre taramuri mai calde cu vreo 2 grade si mai poluate.

Pana data viitoare: Mergeti la teatru-se merita!

Numa’ bine!

Cu drag,

A mea Constipăţenie!

Uff ! Dar am trecut prin multe in vacanta asta de vara care se promitea a fi cea mai frumoasa, cea mai libera, prima de cand am inceput cei 12 ani de scoala. In sfarsit nu mai aveam teme de vacanta !!! Ura !!! Asta sa crezi tu ! In schimbul lectiilor de matematica si filosofie am primit lectii de viata, lectii dure din care trebuie sa lupti cu toate puterile tale ca sa te ridici din praful in care viata te-a trantit.

Am fost ca un fluturash care zboara liber in natura, bucurandu-se de tot ce il inconjoara, bucurandu-se de razele calde ale iubirii, bucurandu-se de tot ce primise. Si brusc Fluturashu’ s-a izbit de cel mai tare si puternic zid din viata ei, si a cazut jos.

A cazut jos si a trebuit sa se ridice, sa astepte sa-i treaca vanataile, desi cea mai mare vanataie ii va ramane mereu intiparita in suflet, si apoi sa-si desfaca din nou aripile si sa zboare. Sa zboare mai tare, mai departe, mai cu putere, mai atenta la lucrurile din jurul ei, pentru ca cu fiecare bataie de aripa, asa se duc si secundele din viata noastra.

Dar important e ca ne ridicam. Ne ridicam si luptam cu rafalele de vant ca sa mergem mai departe.

Vorbind de fluturasi imi amintesc unul dintre primele episoade din LOST, un serial super tare. In episodul respectiv in padure se afla o omida intr-un cocon. Omida era pe cale sa  izbeasca in lupta ei cu coconul si sa se transforme intr-un frumos fluture. Un om ( Locke ) a scos cutitul vrand sa taie coconul si sa ajute omida sa iasa la suprafata mai repede, dar si-a dat seama ca in loc sa o ajute, mai mult ii facea rau si asta pentru ca omida s-ar fi transformat intr-un fluturash slab, care nu a luptat pana la capat de una singura ca sa cunoasca lumea reala, iar atunci cand o va cunoaste nu va fi total pregatita pentru ce o va astepta. Nu va sti sa supravietuiasca . Lupta reprezinta o modalitate prin care natura te intareste.

Asera am urmarit la TV o emisiune in care floarea de baobab isi desfacea petalele si dintr-un boboc se transforma intr-o frumoasa floare, proces ce dureaza 1 minut. Am fost placut impresionata de aceasta imagine. In primul rand, nici nu stiam ca exista floare de baobab. Ha-Ha ! In al doilea rand, nu credeam ca vazand o floare desfacandu-si petalele imi va produce pentru o clipa atata bucurie.

Asa ca daca aveti curiozitatea de a vedea floarea de baobab va sfatuiesc sa cautati un filmulet in care sa o vedeti in toata splendoarea ei.

Bye-Bee va ureaza Fluturashu^Anonim !

Ajunse la resturant, ne-am indreptat FIX spre masa miresei, deh, sa ciocnim un pahar de sampanie , ca intre noi, fetele , mai mult au mai putin maritate.  Ne-am gasit si locurile la masa, am mai adunat cunoscuti de pe acolo si am ramas cu gura cascata ( la propriu!) cand Miresica si Mirele au dansat un vals superb. Coregrafia, caci da, a fost o adevarat coregrafie, a parut rupta din cel mai romantic  film posibil. Iar la sfarsit, Ginerica a fost extraordinar.   Ginerica, daca citesti, TOATE RESPECTELE MELE! Ma uimesti! Si imi place!

Contrar asteptarilor, sau mai bine spus, contrar propriilor asteptari-AM DANSAT! Pana mi-a dat sangele, pana am fost nevoita sa ma descalt! DAR TOT am dansat!  Iar mirii au fost mai mult decat geniali! RESPECT, ma! J)

Am beut sanatos….si… am furat mireasa ! Ar fi fost si mai minunat daca am fi stiut ce sa facem cu ea dupa ce am furat-o…De dat inapoi nu am mai fi dat-o, da cica trebe. Eh, detalii, detalii! Am negociat destul de usor „pretul” Miresei si chiar am crezut ca-l prindem pe Ginerica de data asta! Si cel putin mie, mi-a intrecut asteptarile! A uimit pe toti si iar a urmat un moment  trait la unison de toate fetele din sala: „Tine-ma ca mi se inmoaie genunchii!” Iar , respect pentru domn’ Ginerica!

All, in all a fost mai mult decat grozav, iar decorul s-a asortat de minune cu a noastra Miresica. Sau invers. Nu conteaza, a fost minunat!  „A noastra”, da Ginerica?:))

In concluzie(concluzie d-asta ramaneasca) am invat un singur lucur: cand ma fac eu mare, vreau sa ma fac A.O. !